Reacție în lanț proton–proton

Reacția în lanț proton-proton este una din reacțiile de fuziune prin care stelele transformă hidrogenul în heliu, alternativa principală fiind ciclul CNO sau Bethe-Weizsäcker. Lanțul proton-proton predomină în stelele de dimensiunea Soarelui sau mai mici.

În general, fuziunea proton-proton poate avea loc numai în cazul în care temperatura (energia cinetică) a protonilor este suficient de mare pentru a învinge forța lor electrostatica reciprocă sau respingerea lui Coulomb^[1]. Teoria, - că reacțiile proton-proton sunt principiul de bază prin care Soarele și alte stele ard -, a fost susținută de către Arthur Stanley Eddington în anii 1920. La acea vreme, temperatura Soarelui era considerată prea mică pentru a depăși bariera Coulomb. Nu era cunoscut însă efectul tunel aplicat de George Gamow la dezintegrarea alfa în 1924.

Reacția în lanț proton-proton[modificare | modificare sursă]

Primul pas implică fuziunea a două nuclee de hidrogen ¹H (protoni) în deuteriu, eliberând un pozitron și un neutrino, un proton transformându-se în neutron. ¹₁H + ¹₁H → ²₁D + e⁺ + ν_e + 0.42 MeV

Ramura p-p I[modificare | modificare sursă]

Ramura p-p II[modificare | modificare sursă]

Ramura p-p III[modificare | modificare sursă]

Ramura p-p IV sau Hep[modificare | modificare sursă]

Emisia de energie[modificare | modificare sursă]

Reacția în lanț p-e-p[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Reacție în lanț proton–proton

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

E. Toma Introducere în astrofizică - Structura și evoluția stelelor, Editura Tehnică, București , 1980