Ion Iliescu

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat. Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții. Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.

Ion Iliescu
Date personale
Născut	3 martie 1930 (94 de ani)[3][4][5][6] Oltenița, Călărași, România
Părinți	Alexandru Iliescu și Maria Dumitru Toma (naturală), Maria P. Iliescu
Căsătorit cu	Elena „Nina” Iliescu
Cetățenie	România
Religie	Liber-cugetător[1]
Ocupație	inginer politician revoluționar autor de non-ficțiune[*]​ propagandist[*][[propagandist (person who disseminates propaganda)|​]] activist[*]​ om de stat blogger
Limbi vorbite	limba rusă limba engleză limba română[7]
Al II-lea Președinte al României
În funcție 20 mai 1990 – 29 noiembrie 1996 20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004
Prim-ministru	Petre Roman - 1989-1991 Theodor Stolojan - 1991-1992 Nicolae Văcăroiu - 1992-1996 Adrian Năstase - 2000-2004
Precedat de	Nicolae Ceaușescu (1989) Emil Constantinescu (2000)
Succedat de	Emil Constantinescu (1996) Traian Băsescu (2004)
Senator de București
În funcție 1996 – 2000 2004 – 2008
Președinte de Onoare al PSD
În funcție 2004 – în funcție
Secretar General al CC al UTC
În funcție 1956 – 1970
Premii	Ordinul Vulturul Alb Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan[*]​ Ordinul Național „Serviciul Credincios” Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce[*]​ Marele Ordin al regelui Tomislav[*]​ Ordinul Dostyk gradul I[*]​ Ordinul Elefantului[*]​ (16 martie 2004) Orden jugoslovenske velike zvezde[*][[Orden jugoslovenske velike zvezde |​]] Ordinul Regal al Serafimului[*]​ ...mai multe...
Partid politic	PSD
Ideologie	Europenism[2] Atlantism socialism democratic social-democrație populism de stânga naționalism de stânga
Alte afilieri	PCR, FSN, FDSN, PDSR,
Alma mater	Institutul de Inginerie Energetică de la Moscova[*]​ Universitatea Politehnica din București Universitatea de Stat din Moscova
Profesie	Hidrolog
Semnătură
Modifică date / text

Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Oltenița, Călărași, România) este un politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989-1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004. Între 1996-2000 și 2004-2008 a fost senator din partea PSD. A fost președinte de onoare al PSD.

Familia

Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare.

La vârsta de un an Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma (de origine bulgară), care nu s-a interesat niciodată de soarta lui.^[8]

La scurt timp Alexandru Vasile Iliescu s-a căsătorit cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu.^[8]

Viața

Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru.^[9][10] Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi.^[11] Iliescu este căsătorit din 1951, dar nu au avut niciun copil pentru că soția sa a avut 3 pierderi de sarcină.^[12]

Ion Iliescu vorbește limbile română, engleză și rusă.

Activitatea în organizațiile comuniste

A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.

La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.

La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR.^[9] A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.

Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu (văzut de mulți ca moștenitorul lui Ceaușescu), l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi cea de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu. Ion Iliescu este eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și eliberat din funcția de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.^[9]

• 
  Ion Iliescu într-un afiș de campanie din 1965
• 
  Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu
• 
  Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu în timpul unei vacanțe a familiei Ceaușescu din 1976, când Iliescu era președinte al CJ Iași
• 
  Ion Iliescu în 1976 împreună cu Elena Ceaușescu
• 
  Ion Iliescu și Ivan Bodiul în 1978 la inaugurarea barajului Stânca - Costești
• 
  Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu dezvelesc o placă la Iași în 1976

Revoluția din 1989

În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și a partidelor noi create.

Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova- prin intermediul ambasadei- să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”, se precizează în document. Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești este confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției române. Este vorba de cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei și Tancurilor (decedat în 2000), ale viceamiralului (în rezervă) Ștefan Dinu, care în decembrie 1989 era șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) și ale lui Ștefan Gușă Șef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989, care s-a opus fățiș și vehement acestei inițiative. Conform declarațiilor lui Hortopan în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989 , acesta a fost de față când Iliescu a dat acel telefon.^[13]

Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS.^{[necesită citare]}

Iată ce declara Iliescu în decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu: „s-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”^[14].

Aceste idei au fost susținute și de alți membri ai FSN, cum ar fi Silviu Brucan, care a susținut, la începutul anului 1990, că revoluția a fost împotriva lui Ceaușescu nu împotriva comunismului. Iliescu a evocat mai târziu posibilitatea de a încerca modelul de socialism „suedez”.^{[necesită citare]} Mulți români cred că Revoluția Română a fost, de fapt, o revoltă populară asimilată de o lovitură de stat militară întreprinsă de Gen. Stănculescu care a predat puterea lui Ion Iliescu.^{[necesită citare]}

După Revoluția din 1989

După revoluție Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).

Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri și le-a câștigat cu 70% din voturi.^{[necesită citare]}

Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD)

Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga. România, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de bază comuniste diferit (uneori exprimate cu trăsături scandaloase — unul dintre sloganele susținătorilor lui Iliescu de la începutul anului 1990 a fost „Nu ne vindem Țara!”).^{[necesită citare]}

Conform lui Florin Poenaru, „formațiunea prezidată de Ion Iliescu a fost încă de la început partidul capitaliștilor locali și nu al proletariatului industrial” (p. 36).^[15]

Interimatul la președinția României

La sfârșitul anului 1989, Frontul Salvării Naționale a preluat puterea și a constituit un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, și l-a numit pe Ion Iliescu președinte-interimar al României, ei urmând să preia autoritatea executivă până la următoarele alegeri.

În ianuarie 1990, FSN, inițial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eșalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziție Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”. Acest îndemn a dus la declanșarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au sosit în București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.

Cu toate acestea, liderii FSN au acceptat să împartă puterea cu partidele de opoziție până la alegeri. Astfel, la 13 februarie 1990, Iliescu este ales Președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, un organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat și în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor partidelor politice apărute după Revoluție (dar în care FSN rămânea însă majoritar), preluând de facto interimatul la Președinția României.

Primul mandat (1990-1996)

La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, este ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte. În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anti-comuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim ministru.

În 1991, este formulată și adoptată prin referendum noua Constituție. În 1992, în urma primelor alegeri prezidențiale desfășurate în prevederile constituționale, Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 61% din voturile exprimate în al doilea tur. Potrivit unor analiști politici români, cum ar fi Daniel Barbu sau Dan Pavel, alegerea sa s-a bazat aproape exclusiv pe voturile populației din zona rurală, a muncitorilor din clasa de jos care au fost manipulați și dezorientați de mass-media controlată de stat (Televiziunea Română a fost singurul post TV până în 1993).

În timpul primului mandat constituțional al lui Iliescu, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând, lent, de la economia dirijată spre o economie de piață; a reluat relațiile externe cu țările din Uniunea Europeană și NATO, și s-au introdus reforme sociale și economice incipiente care au demarat o îndelungată perioada de tranziție a țării spre democrație. Iliescu a beneficiat de sprijinul guvernului, dominat de Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), aflat într-o coaliție cu câteva grupări comuniste și naționaliste (PRM, PUNR, PSM — denumite de presa de opoziție „Patrulaterul Roșu” pentru rezistența opusă oricăror reforme profunde). În 1996, candidează pentru un nou mandat, din partea PDSR. În turul 1 s-a clasat pe primul loc, cu 47,34% din opțiunile de vot, fiind depășit în turul 2 de Emil Constantinescu, candidatul CDR, cu 8,82% de voturi diferență.

Perioada de opoziție (1996-2000)

La alegerile parlamentare din 1996, Iliescu a obținut un mandat de senator în circumscripția electorală București și a condus grupul parlamentar al PDSR din Senat în perioada 1996-2000. Ales președinte al PDSR în urma Conferinței Naționale din 1997, a adoptă modelul european al social-democrației și a cerut aderarea formațiunii sale la Internaționala Socialistă. În 1999, PDSR a semnat o alianță cu Partidul Social-Democrat Român (PSDR) și cu Partidul Umanist Român (PUR), care a dus la crearea Polului Social Democrației din România.

La 29 iunie 1999, guvernul a adoptat un proiect pentru Legea privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef de stat: foștii președinți ai României urmau să primească pe toată durata vieții o indemnizație lunară echivalentă cu cea a președintelui în funcție, o mașină gratuită, o locuință de protocol gratuită, pază și protecție permanente. Iliescu a folosit ocazia pentru a-l ataca pe fostul suveran, Mihai al României, care ar fi beneficiat de asemenea de drepturile izvorâte din această lege: a anunțat că refuză aceste avantaje, că prioritățile guvernului ar trebui să fie altele și că scopul acestui proiect este să acorde avantaje regelui Mihai.^[16]

Al doilea mandat (2000-2004)

În alegerile din 2000 a candidat din nou și a câștigat în turul al doilea în fața ultra-naționalistului Corneliu Vadim Tudor. Și-a început al doilea mandat constituțional și al treilea de facto la 20 decembrie 2000 și l-a încheiat la 20 decembrie 2004 când Traian Băsescu a devenit președinte. A câștigat alegerile din 2000 în urma nemulțumirilor populației față de reformele economice dure din precedenții patru ani duse de guvernarea de centru precum și de instabilitatea politică și de luptele interne din coaliția de guvernare. Populația urbană având de ales între Vadim Tudor și Iliescu a preferat să se abțină sau să voteze cu Iliescu.^{[necesită citare]}

Guvernul Năstase, venit la putere în acest mandat al lui Iliescu, a continuat o parte din șirul reformelor începute de guvernele anterioare între 1996 și 2000. În timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Una dintre acțiunile instituției prezidențiale în timpul celui de al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost înființarea „Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România”, în urma unor incidente diplomatice cauzate de negaționismul Holocaustului practicat de figuri importante din conducerea țării. Comisia, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel a întocmit un raport privind Holocaustul în România, raport asumat și declarat „document de stat” de către Ion Iliescu.

• 
  George W. Bush și Ion Iliescu în 2002
• 
  Ion Iliescu decorându-l pe Donald Rumsfeld cu Steaua României la Pentagon în 2003
• 
  Ion Iliescu aducându-i un omagiu lui Mahatma Gandhi, Delhi, 2004

După președinție

La alegerile parlamentare din 2004, obține un nou mandat de senator în circumscripția electorală București și revine în fruntea grupului parlamentar al PSD.

La alegerile interne din PSD din 21 aprilie 2005, Iliescu a pierdut în fața lui Mircea Geoană, dar a fost ales președinte de onoare al partidului în 2006, o poziție fără autoritate executivă în cadrul formațiunii, creată special pentru el.

Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” aleși de participanți, Ion Iliescu a ieșit pe locul 71.^[17][18]

În 2009 a apărut într-o scenă a filmului Medalia de onoare.^[19]

La 1 aprilie 2019 a fost internat la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare Prof. Dr. C.C. Iliescu din București.^[20]

Trimiterea în judecată în dosarul Mineriadei

În iunie 2009 Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente.^[21] În octombrie 2015 presa a anunțat că a fost pus sub urmărire penală în același dosar, pentru infracțiuni contra umanității.^[22][23][24]

Pe 13 iunie 2017 a fost trimis în judecată alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții, pentru infracțiuni contra umanității.^[25] Procesul a fost suspendat pe durata stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei COVID-19. În data de 10 decembrie 2020 instanța a decis retrimiterea dosarului la Parchet, pentru refacerea rechizitoriului.^[26]

Trimiterea în judecată în dosarul Revoluției

În data de 9 aprilie 2019 a fost trimis în judecată alături de Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus pentru crime împotriva umanității, în Dosarul Revoluției.^[27][28] În data de 24 februarie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.^[29] Curtea de Apel București a constatat în data de 25 octombrie 2023 legalitatea sesizării instanței precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.^[30] În data de 1 martie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție va decide dacă procesul poate începe.^[31]

Controverse

Grațieri

Prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, când încă nu fusese ales președinte, Ion Iliescu a amnistiat toate infracțiunile săvârșite care se încadrau la mai puțin de 3 ani pedeapsă.^[32] Astfel au scăpat de pușcărie toți cei care au bătut revoluționarii arestați.^[33]

Ion Iliescu a grațiat și pe membrii C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. care fuseseră condamnați pentru că au aprobat, în ședința din 17 decembrie 1989, reprimarea revoluției române din 1989^[34]. De asemeni a grațiat ofițerii condamnați pentru deschiderea focului în zona Calea Lipovei din Timișoara^[35] și a protestat la condamnarea generalilor Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, care fuseseră de asemeni găsiți vinovați de reprimarea revoluției, dar fuseseră numiți membri în primul guvern FSN de Iliescu. După ce Iliescu a reajuns în 2001 la conducerea României, noul procuror general numit de el, Tănase Joița, a făcut recurs în anulare împotriva sentințelor de condamnare a celor doi generali, care astfel au scăpat de detenție^[34].

În decembrie 2003 Ion Iliescu l-a grațiat pe Iosif Veverca, un milițian care a ucis o persoană în revoluția din 1989 la Timișoara^[36][37].

În același decret prin care l-a grațiat pe Miron Cosma, Ion Iliescu l-a grațiat și pe Ioan Corpodean, ofițer de miliție implicat în reprimarea revoluției de la Timișoara^[38].

Pe data de 15 mai 2007, fiind invitat în emisiunea "Tu decizi" difuzată de postul de televiziune "Realitatea TV", Ion Iliescu a afirmat că " [... minerii] au făcut un act civic."

Decorarea lui Vadim Tudor

În ultimele zile ale mandatului de președinte i-a acordat lui Corneliu Vadim Tudor, președintele Partidului România Mare, ordinul național „Steaua României” în grad de cavaler.^[39] Acest act a atras critici în presă și i-a determinat pe Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, cincisprezece jurnaliști de la Radio Europa Liberă, primarul Gheorghe Ciuhandu al Timișoarei și pe istoricul Randolph Lewis Braham să returneze, în semn de protest, onorurile și distincțiile primite. În data de 24 mai 2007 președintele Traian Băsescu a retras distincția conferită de Ion Iliescu lui Corneliu Vadim Tudor.^[40]

Pretinse conexiuni cu KGB-ul

În 1995 ziarul Ziua a publicat un interviu cu un ex-ofițer KGB care a declarat că Ion Iliescu a fost un infiltrat KGB. Iliescu a negat afirmațiile ofițerului, totuși Ziua a continuat să investigheze subiectul în detaliu. Câteva zile mai târziu, „Ziua” a susținut că angajații săi au fost plasați sub supravegherea Serviciului Român de Informații. Scandalul privind presupusa legătură cu KGB a continuat în perioada 2003-2008, atunci când disidentul rus Vladimir Bukovski a declarat că Iliescu și majoritatea membrilor FSN ar fi fost agenți acoperiți ai KGB, că Iliescu ar fi avut relații puternice cu Gorbaciov, și că revoluția română din 1989 ar fi fost un complot organizat de KGB pentru a recâștiga controlul politic asupra țării.^[41]

Lucrări publicate

• Revoluție și reformă, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1993
• Revoluție și reformă (ediție revizuită), Ed. Enciclopedică 1994
• Revoluția trăită, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1995
• Momente de istorie, Editura Enciclopedică 1995, ISBN 973-45-0109-7
• Fragmente de viață și istorie trăită, Editura Litera, 2011 ^[42][43]
• Destinul Unui Om De Stânga. Amintiri., Editura Litera, 2014.

Ordine și distincții

• Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei” (1964)^[44]
• Emblema de Onoare a Armatei României - 24 octombrie 2012^[45]
• Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR).^[46]

Venituri

În 2008 Ion Iliescu avea următoarele venituri trecute în declarația de avere:

• circa 54 000 lei indemnizație de senator
• circa 55 000 lei indemnizație de fost președinte
• 33 000 lei pensie
• 8 400 lei de la Academia de Științe Agricole și Silvice
• un apartament în Capitală, de 156 mp, cumpărat în 1996.

În declarația de avere din 2007 mai figurau 16 tablouri de pictori români și mici obiecte de artă, achiziționate înainte și după 1989 și un autoturism Volkswagen din 2004, dar acestea nu mai apar în declarația de avere din 2008^[47]. Soția lui Iliescu, Nina, avea în 2018 o pensie anuală de 2100 lei^[48].

Referințe

Vezi și

• Lista șefilor de stat ai României

Bibliografie

• Ion Alexandrescu, Stan Stoica, România după 1989. Mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2005
• Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas, București, 2004
• Ion Iliescu, în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele șoc. Din finalul unui secol scurt. Despre comunism, postcomunism, democrație, prefață de prof. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2004
• Dan Pavel, Iulia Huia, <<Nu putem reuși decît împreună.>> O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, Editura Polirom, Iași, 2003
• Vladimir Alexe - Ion Iliescu: biografia secretă : candidatul manciurian, Editura Australian Romanian Association, 2003

Legături externe

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ion Iliescu

La Wikicitat găsiți citate legate de Ion Iliescu.

• Biografia oficială
• Blogul personal a lui Ion Iliescu

Eseuri

• Ion Iliescu: Douăzeci de ani de postcomunism^{[nefuncțională]}, 5 noiembrie 2009, Ion Iliescu, Cotidianul
• Ion Iliescu: Douăzeci de ani de postcomunism (Partea a II-a)^{[nefuncțională]}, 5 noiembrie 2009, Ion Iliescu, Cotidianul
• Ion Iliescu sau „fața umană” a comunismului | VIDEO, 2 noiembrie 2009, Roxana Preda, Evenimentul zilei

Activitatea în perioada comunistă

• Tinerii răzvrătiți ai anilor '50, excluși de mâna lui Iliescu, 14 februarie 2007, Evenimentul zilei
• "Îi scoatem acum pe toți cei dovediți elemente dușmănoase", 15 februarie 2007, Evenimentul zilei
• Cum îl informa Secu pe Iliescu, 16 februarie 2007, Evenimentul zilei
• Virgil Măgureanu: "Dosarul Iliescu a fost făcut dispărut", 17 februarie 2007, Evenimentul zilei
• Învățăturile lui Ion Iliescu către românce, de 8 martie 1968, 8 martie 2008, Andrei Crăciun, Adrian Grama, Evenimentul zilei
• Tânărul Ion Iliescu, „un bun agitator”, 2 noiembrie 2009, Vlad Odobescu, Evenimentul zilei
• Olimpic exmatriculat de Ion Iliescu, 30 decembrie 2010, Mirela Corlățan, Evenimentul zilei
• Tânărul Ion Iliescu, trimis de Ceaușescu la școala vieții, 20 ianuarie 2011, Ion Cristoiu, historia.ro

Articole biografice

• Marile șocuri din viața familiei Iliescu^{[nefuncțională]}, 2 aprilie 2004, Jurnalul Național
• "Povești adevărate" cu Ion Iliescu: Făcut "praf" în studenție de un pahar cu lichior de trandafiri, primul sărut furat Ninei în Cișmigiu, 21 iulie 2011, Evenimentul zilei
• Ion Iliescu, o fotografie neretușată la 80 de ani, 3 martie 2010, Horia Ghibuțiu, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei
• Povestea dispariției dosarului de cadre al lui Ion Iliescu, 2 august 2010, Evenimentul zilei
• Dosarul lui Iliescu: citit și xeroxat înainte să dispară, 5 august 2010, Mirela Corlățan, Evenimentul zilei
• EDITORIALUL EVZ: Iliescu - Băsescu, faza pe dosare, 12 august 2010, Mirela Corlățan, Evenimentul zilei
• DEZVĂLUIRE EVZ: Iliescu dădea indicații prețioase Securității, 12 mai 2011, Mirela Corlățan, Evenimentul zilei
• ION ILIESCU- BIOGRAFIA SECRETĂ Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine., 15 august 2010, Vladimir ALEXE, Incomod Prahova (2) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (3) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (4) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (5) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (6) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (7) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (8) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (9) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (10) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (11) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (12) Arhivat în 1 decembrie 2017, la Wayback Machine. (13)^{[nefuncțională]}

Interviuri

• Pacepa l-a urmărit pe Ion Iliescu^{[nefuncțională]}, 31 martie 2004, Jurnalul Național
• "La 15 ani am devenit bărbatul familiei", 18 februarie 2004, Jurnalul Național
• Ion Iliescu: De-a lungul vieții am avut multe momente de însingurare, 20 august 2010, Alice Năstase, Revista Tango

Iliescu și Revoluția

• Ziua de 22 decembrie 1989 a lui Ion Iliescu, 26 noiembrie 2009, Grigore Cartianu, Florel Manu, Adevărul
• Cum a îngropat Ion Iliescu Revoluția Arhivat în 10 ianuarie 2012, la Wayback Machine., 23 decembrie 2009, Mihai Voinea, Florel Manu, Adevărul
• Ion Iliescu: „Nu regret executarea lui Nicolae Ceaușescu“, 30 noiembrie 2009, Ovidiu Nahoi, Ion M. Ioniță, Adevărul
• "Iliescu putea fi Dubcek al României. A ales să fie Deng Xiaoping", 21 decembrie 2009, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei

Iliescu și Mineriadele

• Iliescu le spune minerilor că golanii au fost de vină, 14 Noi 2008, Cotidianul
• "Iliescu nu răspunde de morții din iunie 90", 14 octombrie 2008, Raluca Dan, Cristi Ciupercă, Evenimentul zilei
• Mineriada prin lentila lui Ion Iliescu: "de groază" a fost asedierea statului, venirea minerilor e doar "efectul", 25 mai 2010, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei

Critici

• Recenzie la cartea "Revoluție și reformă" de Ion Iliescu Arhivat în 11 noiembrie 2007, la Wayback Machine., timisoara.com

v • d • m Conducătorii României postbelice Regatul României Mihai I Republica Populară Română Parhon · Groza · Maurer · Gheorghiu-Dej Republica Socialistă România Stoica · Ceaușescu România după 1989 Iliescu · Constantinescu · Iliescu · Băsescu · Iohannis