Bătălia de la Peleliu

Bătălia de la Peleliu
Parte din Războiul din Pacific
Debarcarea soldaților americani pe plaja din Peleliu
Informații generale
Perioadă 27 noiembrie 1944 Loc Peleliu, Palau 7°01′N 134°15′E ({{PAGENAME}}) / 7.02°N 134.25°E Rezultat Victoria Aliaților.
Beligeranți
SUA	Imperiul Japonez
Conducători
William H. Rupertus Paul J. Mueller Roy S. Geiger Herman H. Hanneken Harold D. Harris Lewis B. Puller	Kunio Nakagawa † Sadae Inoue
Efective
47,561- corpuri amfibii, divizia marina 1, divizia de infanterie 81	10,900, 17 tancuri, garnizoana din Peleliu, Divizia de infanterie 14, brigada mixta 49, forta de garda 45, forta de la baza 46
Pierderi
2,336 uciși, 8450 răniți	10,695 uciși, 202 capturați (183 muncitori straini, 19 soldați japonezi), 17 tancuri pierdute
Modifică date / text

Bătălia de la Peleliu, cunoscută sub numele de cod Operation Stalemate II, s-a desfășurat pe insula Peleliu între forțele Statelor Unite ale Americii și Imperiului Japonez pe durata campaniei în Insulele Mariane și Palau, din septembrie până în noiembrie 1944.

Pușcașii marini din Prima Divizie Marină și ulterior, soldații diviziei de infanterie 81, au luptat cu japonezii până au capturat pista de aterizare de pe insula mică de corali. Bătălia a fost parte a operațiunii de ofensivă Forager, care a debutat în iunie 1944 și s-a încheiat în noiembrie 1944 pe frontul din Pacific.^[1][2]

Generalul-maior William Rupertus, comandantul primei divizii marine, a prevăzut că insula ar trebui securizată în patru zile. Totuși, după numeroase înfrângeri suferite în campaniile anterioare, japonezii au dezvoltat noi tactici defensive, fortificând insula, ceea ce a dus la extinderea luptei cu două luni. Pentru SUA a fost o bătălie controversată și dură, căci se punea în discuție valoarea strategică a insulei și pierderile mari, ceea ce i-a determinat pe militarii americani să ducă una dintre cele mai ambițioase operațiuni-amfibie în Pacific.^[3]

Preludiu[modificare | modificare sursă]

În 1944, victoriile purtate de americani în Pacificul central și sud-vestic i-au adus mai aproape de Japonia, americanii fiind capabili să bombardeze insulele japoneze principale din bazele aeriene securizate în timpul campaniei dus în Insulele Mariana în iunie-august 1944. Au existat dispute între comandați privind strategiile aplicate: Generalul Douglas MacArthur propunea să recaptureze Filipinele, apoi să captureze Insula Okinawa și să atace teritoriul japonez, iar amiralul Chester Nimitz favoriza o strategie directă prin traversarea Filipinelor, dar capturând Okinawa și Taiwan ca zone strategice pentru a ataca Japonia, urmată de o invazie generală a insulelor sudice ale Japoniei. Ambele strategii includeau invazia insulei Peleliu.^[4]

Prima divizie marină a fost aleasă pentru a duce asaltul. Președintele Franklin Delano Roosevelt a călătorit la Pearl Harbour personal ca să-i întâlnească pe comandanți și să le asculte argumentele. A fost aleasă strategia generalului MacArthur. Totuși, înainte ca MacArthur să preia Filipinele, trebuiau neutralizate prioritar insulele Palau, în special Peleliu și Angaur, spre a proteja flancul drept al lui MacArthur.

Pregătirile[modificare | modificare sursă]

În 1944, insula Peleliu era ocupată de 11 000 de japonezi al diviziei de infanterie 14 alături de muncitori okinaweni și coreeni. Colonelul Kunio Nakawa, comandantul regimentului diviziei 2, a condus pregătirile pentru apărarea insulei. După ce au pierdut Insulele Solomon, Insulele Glibert , Insulele Marshall, Insulele Mariane, Armata Imperială a adunat o echipă de cercetători pentru a dezvolta noi tactici de apărare. Au ales să abandoneze vechea strategie de a opri inamicul pe plajă. Noile strategii includeau perturbarea debarcării și a înaintării forțelor inamice în interiorul insulei. Colonelul Nakawa a folosit terenul dur în avantajul său, construind un sistem de buncăre fortificate, peșterile și pozițiile subterane, toate interconectate într-un sistem de tip "stup". Vechiul atac "banzai" a fost abandonat căci ducea la irosirea personalului de luptă, fiind ineficient. Aceste schimbări i-au determinat pe americani să contribuie cu mai multe resurse.

Sistemul defensiv al lui Nakawa a fost amplasat în cel mai înalt punct al insulei, Muntele Umurbrogol, alcătuit din dealuri și stepe localizate în centrul insulei Peleliu cu 500 de peșteri din granit interconectate de tuneluri, fiind folosite anterior că mine. Inginerii au adăugat uși blindate cu deschideri multiple pentru folosirea artileriei și mitralierelor. Intrările peșterilor au fost întărite pentru a rezistă grenadelor și lansatoarelor de flăcări. Datorită poziționării și a tunelurilor, japonezii puteau să-și evacueze și să-și reocupe pozițiile oricând era nevoie. Japonezii erau înarmați cu mortare de 81-150 mm, cu tunuri anti-aeriene de 20 mm,dispunând și de o unitate de tancuri ușoare și detașamente anti-aeriene, precum și de un relief avantajos. Gropile erau folosite pentru a adăposti tunuri și mitraliere, iar pe plaje au fost amplasate sute de obstacole pentru a crește dificultatea infiltrării inamice, precum mine și proiectile explozive îngropate. Un batalion a fost amplasat de-a lungul plajei pentru a respinge debarcarea și a întârzia avansul american în insulă.

Spre deosebire de japonezi, americanii nu și-au schimbat planul privind debarcările amfibii, chiar și după ce au pierdut 3000 de soldați și după ce au întârziat două luni în a-i învinge pe japonezi la Biak. La Peleliu, americanii plănuiau alegerea locului debarcării pe plajele sud-vestice în proximitatea aeroportului din sudul insulei. Primul Regiment Marin, comandat de Colonelul Lewis B.Puller, avea să-și debarce forțele pe plajele nordice. Cel de-al cincilea regiment marin, condus de Colonelul Harold D.Harris, avea să debarce în centru, iar cel de-al șaptelea regiment marin, comandat de Colonelul Herman H.Hanneken, avea să debarce în capătul sudic.^[5] Regimentul diviziei de artilerie, pușcași marini din regimentul 11, comandat de colonelul William H.Harrison, avea să debarce după regimentele de infanterie. Planul era ca regimentele 1 și 7 să între în insulă, apărați de pușcași marini din regimentul 5 pe flancul stâng și cel drept, pentru a le permite să captureze aeroportul localizat în centrul insulei. Regimentele 5 aveau să fie lăsate pe plajele estice, parcurgând jumătate din insula. Regimentul 1 avea să se îndrepte în nord către Umurbrogol, în timp ce Regimentul 7 avea să curețe capătul sudic al insulei de inamici. Un singur batalion a fost lăsat în rezervă, divizia de infanterie 81 pentru a asigura suport din Angaur, la sud de Peleliu.

Pe 4 septembrie, regimentele amplasate pe vase au navigat 3400 km în Pacific dinspre stația din Pavuvu, la nord de Guadalcanal, spre Peleliu. O echipa navală de demolare a fost prima care a curățat plajele de obstacole, mine și proiectile, în timp ce navele de război au început să bombardeze insula Peleliu pe 12 septembrie. Navele de război Pennsylvania, Maryland, Mississippi, Tennesse și Idaho, crucișătoarele Indianopolis, Louisville, Minneapolis și Portland, distrugătorul USS Robinson, precum și crucisatoarele Cleveland, Denver și Honolulu, coordonate de vasul de comandă USS Mount McKinley, au supus mica insula de 16 km² în trei zile de bombardament intens, însoțite de loviturile aeriene dinspre cele opt portavioane. Un total de 519 runde cu proiectile de 410 mm, 1845 de runde cu 14 proiectile c de 360 mm și bombe de 230 kg au fost lansate pe durata perioadei.

Americanii au considerat că bombardamentul a avut succes. În realitate, multe dintre pozițiile japoneze erau neatinse. Apărătorii insulei evitau să-și arate pozițiile. Bombardamentul a fost efectuat pentru a distruge apărarea anti-aeriană a insulei, dar japonezii au rămas în pozițiile fortificate, pregătiți să-i confrunte pe americani.

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Pușcașii marini americani au debarcat pe insula Peleliu la ora 08:32, pe 15 septembrie. Puscasii marini din divizia 1 au debarcat la nord de "White Beach 1 & 2, iar diviziile 5 și 7 au debarcat în centru și sud, pe "Orange Beach 1, 2 & 3. La celelalte zone de debarcare de pe plaje, puscasii marini au fost copleșiți de focurile japonezilor ce dispuneau de tunuri și mitraliere și artileria japoneză. La ora 09:30, japonezii au distrus 60 de vehicule de debarcare terestră LTV și camioanele amfibii. Puscasii marini din divizia 1 au fost copleșiți de focurile japonezilor trase din flancul stâng și de la înălțime. Colonelul Chesty Puller abia ce a putut scăpa cu viață când artileria japoneză a lovit în LTV-ul din care a debarcat. Comunicațiile secției au fost distruse de proiectilele japoneze. Puscasii marini din divizia 7 au înfruntat aglomerata plajă Orange 3, plină de obstacole naturale și artificiale. Puscasii marini din divizia 5 au avansat cel mai mult în prima zi, acoperiți de crânguri de cocotieri. Au inantat spre aerodrom , dar au contracarat forțele lui Nakawa și tancurile acestuia ce i-au împins înapoi. Dar puscasii marini s-au întors cu ajutorul tancurilor, obuzierilor, tunurilor navale și bombardierelor. Tancurile lui Nakawa ce îi escortau infanteria au fost rapid distruse. ^[6]

File:Wounded Marine on Peleliu.jpg|thumb|Un pușcaș marin îl îngrijește pe un altul ranit]] La sfârșitul primei zile, americanii au ocupat o porțiune de 3,2 km, divizia 1 înaintând spre sud 1,6 km intampinand rezistență. 200 de pușcăși marini au fost uciși is alți 900 au fost răniți. Rupertus a rămas de neclintit în privința schimbării tacticii, considerând că japonezii vor fi rapid nimiciți după ce perimetrul lor a fost răpus. divizia 7 nu avea destui oameni pentru a menține linia și pentru a adăposti răniții. Trei oameni au fost trimiși să caute ajutor și au venit cu două unități, regimentul 16 de câmp și batalionul special Seabees 17 pentru a cară soldații răniți și a îngropa morții și să aprovizioneze trupele. La ora 02:00 noaptea, japonezii au efectuat un nou contraatac. Întreg divizia 17 s-a oferit voluntar să aprovizioneze trupele cu muniție, să transporte răniții și să îngroape morții sub focurile tunurilor japoneze.^[7][8] Generatul Rupertus a trimis trei scrisori în care își felicita cele două companii de pușcăși marini și batalionul Seabees.^{[9][10][11][12][13]}

A două zi, divizia 5 s-a deplasat să captureze aerodromul și să înainteze spre țărmul estic. Au alergat pe parcurs sub focurile artileriei grele japoneze dinspre înălțimi, suferind pierderi grele. După ce au captruat aerodromul, au avansat rapid spre capătul estic al insulei, lăsând apărătorii din sudul insulei să fie distruși de divizia 7.

Zona a fost disputată de japonezi ce ocupau numeroase cazemate. Temperaturile ajungeau la 46 grade Celsius, iar puscasii marini sufereau mari pierderi din cauza căldurii. Situația s-a complicat când apă puscasilor marinari a fost distribuită în butoaie petroliere goale, contaminând apă cu reziduurile de ulei. Totuși, în a opta zi, diviziile 5 și 7 își îndepliniseră obiectivele, menținând aerodromul și partea de sud a insulei sub ocupație, deși aerodromul a rămas sub amenințarea unui atac japonez susținut de la înălțimile Muntelui Umurbogol până la sfârșitul bătăliei. ^[14] were around^[15]

Forțele americane au pus aerodromul în folosință în a treia zi. Avioanele de recunoaștere L-2 Grasshoppers au fost lansate în aer pentru a oferi suport artileriei și forțelor navale americane. Pe 26 septembrie, avioanele de vânătoare americane Marine F4U Corsairs dinnspre VMF-114 au aterizat pe aerodrom. Avioanele au lansat bombe asupra pozițiilor inamice, inclusiv asupra peșterilor pentru că trupele de infanterie să poată întră în acestea. Apoi au lansat napalm ce s-a dovedit folositor, incinerand vegetația ce ascundea gropile cu ocupanții japonezi, arzandu-i și pe aceștia. Timpul de zbor de la decolare până la atingerea țintei pentru avioanele de vânătoare ce aveau baza la aerodromul din Peleliu era scurt - 10-15 secunde.

Fortărețele de la capătul țărmurilor sudice (a.k.a. "The Point") au continuat să producă pierderi grele trupelor americane care pătrundeau sub focurile tunurilor anti-tanc și mitralierelor japoneze. Puller i-a ordonat căpitanului George P.Hunt, comandantul companiei K, al batalionului 3 și diviziei 1, să captureze poziția. Compania lui Hurt s-a apropiat de "Punctul central", având însă trupele în scădere datorită pierderilor de soldați, și a proviziilor și munițiilor reduse. Platonul al doilea al lui Hunt a fost fixat într-o tranșee anti-tanc dintre fortificații. Restul companiei a fost periclitată când japonezii au făcut o groapă în linia acestora, înconjurând compania americană și lăsând-o cu flancul drept expus.

Dar platonul a început să acapareze pozițiile japoneze, una după una, folosind grenade cu fum pentru acoperire.Folosindu-le, platonul a putut întră în fiecare groapă, anihilând ocupanții japonezi cu puști dotate cu grenade , mitraliere și în lupte corp la corp. După ce au ocupat șase poziții, puscasii marini au înfruntat focurile trase de tunul de 47 mm aflat în peștera. Un locotenent a aruncat însă o grenadă cu fum, incetosand vizibilitatea artileristului japonez, ceea ce i-a permis caporalului Henry W. Hahn să lanseze o grenadă deasupra intrării peșterii. Grenadă a detonat proiectilele de 47 mm, fortandu-i pe ocupanți a căror trupuri erau arse să iasă din peștera. Puscasii marini au fost poziționați pe flancul peșterii pentru a-i împușcă pe soldații japonezi.

Compania K a capturat "Punctul central" , dar forțele lui Nakagawa au contracarat, urmând ciocniri sângeroase în următoarele 30 de ore, puscasii marini americani având proviziile reduse, rămași fără apă și înconjurați. Avea ușa lupte corp la corp cu atacatorii japonezi. Dar intaririle au sosit, compania respingându-i pe japonezi cu succes, însă fiind redusă la 18 soldați. 157 de soldați americani au fost uciși în lupta pentru "Punctul Central". Hunt și Hahn au fost decorați cu Crucea Năvală pentru acțiunile acestora.

Divizia 5 care a securizat aerodromul a fost trimis să captureze insula Ngesebus, la nord de Peleliu, ocupată de artileria japoneză împrăștiată pe multe poziții și de un sit de aerodrom aflat în construcție. Insula era conectată de Peleliu printr-un drum pietruit, dar comandantul diviziei 5, Harris, a optat să facă o debarcare de la o plajă la altă, știind că drumul pietruit era de fapt o capcană a ocupanților japonezi.

Harris a coordonat un pre-bombardament asupra insulei pe 28 septembrie, desfășurate de tunuri navale, obuzierele diziei 11, bombele avioanelor de vânătoare, ucigând cea mai mare parte a apărătorilor japonezi. Dar puscasii marini au întâmpinat încă destulă rezistență de-a lungul înălțimilor și peșterilor, însă pierderile au fost mici, iar insula a fost rapid eliberată. 15 americani au fost uciși și alți 33 au fost răniți, în vreme ce japonezii au pierdut 470 de-ai lor.

După capturarea "Punctului", divizia 1 s-a mutat spre Umurbrogol cunoscut ca "Bloody Nose Ridge".  Puller și-a condus oamenii în numeroase asalturi, dar la fiecare rezultau mari pierderi pentru americani. Divizia 1 a fost copleșitǎ în drumurile întretăiate dintre înălțimi, fiecare fortificație suportând-o pe cealaltă cu focuri mortale simultane, japonezii demonstrându-și disciplină, lovind doar pentru a provoca numeroase pierderi inamicului.    

Pe măsură ce provocau alte noi victime, lunetiștii japonezi au început să țintească purtătorii de targă, știind că, dacă doi purtători de targă au fost răniți sau uciși, mai mulți ar trebui să se întoarcă și să-i înlocuiască, iar lunetiștii puteau să nimicească din ce în ce mai mulți marini. Japonezii s-au infiltrat pe liniile americane noaptea pentru a-i atacă pe puscasii marini în gropile lor de luptă. Puscasii marini au construit gropi de luptă pentru două persoane, astfel încât unu să poată dormi, în timp ce celălalt să vegheze posibile infiltrații. Bătălia sângeroasă a fost dusă la Bloody Nose de regiemntul 1, aflat sub comandă maiorului Raymond Davis ce a atacat înălțimea 100. După șase zile de lupte, batalionul a pierdut 71% din personalul de lupta. Căpitanul Everett Pope și compania să au penetrat înălțimile, ceea ce a dus la ocuparea înălțimii 10 de către acesta și cei 90 de oameni rămași după o zi terifiantă de lupte sângeroase pentru a atinge creastă înălțimii.

Blocați la baza, căpitanul Pope a amplasat un perimetru defensiv mic, fiind atacat constant de japonezi pe durata nopții. Puscasii marini rămâneau fără muniție și aveau să se bată cu inamicii cu cuțite și pumni, inclusiv să arunce cu pietre și cutiile goale către japonezi. Pope și oamenii săi au manageriat situația mențînând poziția până la răsărit, că apoi să o evacueze, lăsând nouă oameni ai săi să o păzească. Pope a primit medalia de onoare pentru acțiunile sale.

1749 de soldați americani din divizia 1 al lui Puller au fost uciși de japonezi. După șase zile de lupte pentru Umurbrogol, generalul Roy Geiger, comandantul corpurilor amfibii III, a trimis divizia de infanterie 81 la Pepeliu. Regimentul 321 a debarcat pe țărmul vestic al insulei, la nord de muntele Umurbrogol pe 23 septembrie, incercuindu-l împreună cu regimentyl 7 pe 24 septembrie.

Pe 15 octombrie, regimentul 7 a pierdut 46% din oamenii săi și generalul Geiger i-a combinat cu regimentul 5. Colonelul Harris a folosit tactici de asediu, folosind buldozere și tancuri cu lansatoare de flăcări pentru a ajunge la nord. Pe 30 octombrie, divizia de infanterie 81 a preluat comandă asupra insulei după 6 săptămâni.

Pe 24 noiembrie, Nakagawa a proclamat "Săbiile noastre sunt rupte și sulițele ne sunt consumate". A ars culorile regimentale și a performat ritualul de suicid. A fost promovat că locotenent general pentru contribuția să la Peleliu. Pe 27 noiembrie, insula a fost declarată securizată după 73 de zile de lupte crâncene.

Un locotenent japonez a rămas însă cu 26 soldați și 8 marinari în peșterile din Peleliu până pe 22 aprilie 1947, când s-au predat la ordinele amiralului japonez, acesra transmițându-le că războiul s-a încheiat.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Preluarea muntelui Umurbrogol de la japonezi a fost cea mai dificilă sarcina pentru americani. Divizia marina 1 a fost redusă considerabil având 6500 de victime și a rămas în afară acțiunii până la invazia insulei Okinawa de pe 1 aprilie 1945. Divizia de infanterie 81 a avut 3300 de victime. ^[16] Bătălia de la Peleliu a fost una dintre cele mai costisitoare victorii din istoria militară americană: dintre cei aproximativ 28.000 de marini și trupe de infanterie implicate, un total de 40% dintre marinarii și soldații care au luptat pentru insulă au murit sau au fost răniți aproximativ 9.800 de bărbați. Costul ridicat al bătăliei a fost atribuit mai târziu mai multor factori, printre care se numără supremația tipică a aliaților în eficacitatea bombardamentului naval înainte de debarcare, o înțelegere slabă a terenului unic al lui Peleliu și suprasolicitarea din partea comandanților marini, care au refuzat să-și admită nevoia de sprijin mai devreme la "Bloody Nose Ridge".

Pe de alta parte, capturarea insulei Peleliu a servit drept un mijloc pentru MacArthur în atingerea obiectivului: capturarea Filipinelor si îndreptarea spre insulele japoneze. Lecțiile învățate la Peleliu au oferit de asemenea comandanților și forțelor americane o perspectivă asupra noii strategii japoneze de uzură, pe care le-ar folosi în avantajele lor în luptele ulterioare la Iwo Jima și Okinawa.

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

• Alexander, Joseph H. (1997). Storm Landings: Epic Amphibious Battles in the Central Pacific. ISBN 1557500320. 
• Alexander, Joseph H. (1997). „Heading for the Philippines”. The Battle History of the U.S. Marines: A Fellowship of Valor. Harper Perennial. ISBN 0060931094. 
• Blair, Bobby C., and John Peter DeCioccio. Victory at Peleliu: The 81st Infantry Division's Pacific Campaign (University of Oklahoma Press; 2011) 310 pages
• Gailey, Harry (1984). Peleliu: 1944. Nautical & Aviation Pub Co of Amer. ISBN 093385241X. 
• Hallas, James H. (1994). The Devil's Anvil: The Assault on Peleliu. Praeger Publishers. ISBN 0275946460. 
• Hastings, Max (2009). Retribution: The Battle for Japan, 1944-45. Vintage Reprint edition. ISBN 0307275361. 
• Morison, Samuel Eliot (1958). Leyte: June 1944 – January 1945, vol. 12 of History of United States Naval Operations in World War II. Little, Brown and Company. ISBN 0316583170. 
• Ross, Bill D. (1991). Peleliu: Tragic Triumph. Random House. ISBN 0394565886. 
• Rottman, Gordon; Howard Gerrard (2002). Peleliu 1944: The Forgotten Corner Of Hell. Osprey Publishing. ISBN 1841765120. 
• Sledge, Eugene B. (1990). With the Old Breed: At Peleliu And Okinawa. Oxford University Press. ISBN 0195067142. 
• Sloan, Bill (2005). Brotherhood of Heroes: The Marines at Peleliu, 1944 – The Bloodiest Battle of the Pacific War. Simon & Schuster. ISBN 0743260090. 
• Wright, Derrick (2005). To the Far Side of Hell: The Battle for Peleliu, 1944. Fire Ant Books. ISBN 0817352813. 
• Camp, Dick (2009). Last Man Standing: The 1st Marine Regiment on Peleliu, September 15–21, 1944. Zenith Press. ISBN 0760334935. 
• Hallas, James H. (1994). The Devil's Anvil: The Assault on Peleliu. Praeger/Greenwood. ISBN 0275946460. 
• Sloan, Bill (2005). Brotherhood of Heroes: The Marines at Peleliu, 1944 – The Bloodiest Battle of the Pacific War. Simon and Schuster. ISBN 0743260090. 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

• Războiul din Pacific (al Doilea Război Mondial)

Legături externe[modificare | modificare sursă]

• Anderson, Charles R. Western Pacific. The U.S. Army Campaigns of World War II. United States Army Center of Military History. CMH Pub 72-29. Arhivat din original la 3 februarie 2012. Accesat în 19 decembrie 2006. 
• Burbeck, James (2008). „Invasion of Peleliu”. Animated Combat Map. The War Times Journal. Accesat în 9 august 2008. 
• Chen, C. Peter (2007). „Palau Islands and Ulithi Islands Campaign”. World War II Database. Arhivat din originalul de la 6 octombrie 2007. Accesat în 19 octombrie 2007. 
• Gayle, Gordon, BGen USMC. „BLOODY BEACHES: The Marines at Peleliu”. Accesat în 12 ianuarie 2015. Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link)
• Gypton, Jeremy. „Bloody Peleliu”. MilitaryHistoryOnline. 
• Hough, Frank O. (1950). „The Assault on Peleliu (The Seizure of Peleliu)”. USMC Historical Monograph. Historical Branch, G-3 Division, Headquarters, U.S. Marine Corps. Accesat în 19 decembrie 2006. 
• Kier, Mike. „PELELIU”. Arhivat din originalul de la 19 decembrie 2006. Accesat în 19 decembrie 2006. 
• Shread, Paul (2014). „The Battle of Peleliu and the scars of war”. The Concord Monitor. Arhivat din original la 19 septembrie 2014. Accesat în 18 septembrie 2014. 
• Smith, Robert Ross (1996). „The Approach to the Philippines”. United States Army in World War II: The War in the Pacific. United States Army Center of Military History. Accesat în 19 decembrie 2006. 

v • d • m Războiul din Pacific în cel de-al Doilea Război Mondial Perioada ofensivei japoneze Pearl Harbor • Prince of Wales și Repulse • Wake • Guam • Hong Kong • Insulele Marshall și Gilbert • Kuantan • Malaje • Singapore • Filipine • Bataan • Corregidor • Borneo • Burma • Tarakan • Manado • Balikpapan • Sumatra • Strâmtoarea Badung • Marea Java • Strâmtoarea Sundaa • Java • Rabaul • Noua Guinee • Marea Coralilor • Midway • Kokoda • Golful Milne • Buna-Gona • Wau • Marea Bismarck • Operațiunea Cartwheel • Salamaua-Lae • Capul Gloucester • Rabaul • Oceanul Indian • Madagascar • insulele Aleutine • Insulele Komandorski Perioada ofensivei americane Campania din Guadalcanal • Savo • Makin • Insulele Solomon • Capul Esperance • Insulele Santa Cruz • Guadalacanal (I) • Guadalacanal (II) • Tassafaronga • Rennell • Strâmtoarea Blackett • Noua Georgia • Golful Kula • Kolombangara • Golful Vella • Horaniu • Vella Lavella (terestră) • Vella Lavella (navală) • Bougainville • Golful Împărăteasa Augusta • Capul St. George • Atolul Tarawa • Noua Britania • Kwajalein • Truk • Insulele Amiralității • Imphal • Kohima • Operațiunea Ichi-Go • Mariane • Marea Filipinelor • Morotai • Peleliu • Angaur • Leyte • Golful Leyte • Golful Ormoc • Mindoro • Luzon • Golful Lingayen • Manila • Corregidor⁠(en)[traduceți] • Iwo Jima • Okinawa • Operațiunea Ten-Go • Tarakan • Borneo • Balikpapan • Golful Sagami • Hiroșima și Nagasaki • Operațiunea Furtună de august

v • d • m  Al Doilea Război Mondial
Europa Apuseană – Europa Răsăriteană – China – Africa (N – E – V) – Mediterana – Orientul Mijlociu – Asia și Pacific – Atlantic
Participanți			Tabel cronologic		Aspecte
			Preludiu Cauzele războiului ... în Asia ... în China ... în Europa 1939 Incidentul Gleiwitz Invadarea Poloniei Războiul ciudat Războiul de Iarnă Bătălia Atlanticului3 1940 Danemarca și Norvegia Bătălia Franței Bătălia Angliei Ocuparea statelor baltice Basarabia și Bucovina Invadarea Greciei Invadarea Indochinei 1941 Invadarea Iugoslaviei Invadarea Uniunii Sovietice Bătălia de la Moscova Atacul de la Pearl Harbor 1942 Bătălia de la Midway Bătălia de la Stalingrad Bătălia de la El Alamein	1943 Sfârșitul războiului în Africa Bătălia de la Kursk Campania din Guadalcanal Invazia aliată din Italia 1944 Bătălia pentru Normandia Operațiunea Bagration Operațiunea Iași-Chișinău Eliberarea Parisului Operațiunea Market Garden Bătălia din Golful Leyte Ofensiva din Ardeni Bătălia de la Debrețin Bătălia de la Budapesta 1945 Bătălia din Okinawa Bătălia Berlinului Capitularea Germaniei Hiroșima și Nagasaki Capitularea Japoniei alte bătălii... Urmări Efecte Pierderi Strămutarea germanilor Războiul Rece Zonele aliate de ocupație din Germania Planul Morgenthau Modificări teritoriale Ocupația Japoniei Al Doilea Război Mondial în cultura contemporană	Atacuri asupra Americii de Nord Blitzkrieg Gradele militare comparate Criptografia Frontul intern Recompense militare Echipamente militare Producția militară Rezistența Tehnologia Războiul total Impactul asupra civililor Crimele de război ale Aliaților Crimele de război germane Holocaustul (Shoah) Crimele de război japoneze Crimele de război sovietice Bombardamentele strategice Hiroșima și Nagasaki Bordeluri militare germane Femei de reconfortare Masacrul din Nanking Asediul Leningradului Misiunea militară germană în România
Aliații		Axa
în război din 1937 China începând cu 1939 Polonia Regatul Unit Franța Canada Australia Noua Zeelandă Africa de Sud începând cu 1940 Norvegia Belgia Țările de Jos Grecia	începând cu 1941 Iugoslavia Uniunea Sovietică Statele Unite Cehoslovacia (guvernul în exil) începând cu 1942 Brazilia începând cu 1943 Italia începând cu 1944 România Bulgaria Finlanda alții...	în război din 1937 Japonia începând cu 1939 Germania Slovacia începând cu 1940 Italia (până în 1943) începând cu 1941 Bulgaria  (până în 1944) România  (până în 1944) Ungaria Finlanda  (până în 1944) începând cu 1942 Thailanda alții...
Rezistența Austria  -   Albania4 -   Baltica1 -   Cehoslovacia  -   Danemarca  -   Etiopia  -   Franța  -   Germania  -   Grecia  -   Italia  -   Iugoslavia  -   Evreii  -   Țările de Jos  -   Norvegia  -   Polonia  -   Tailanda  -   URSS  -   Ucraina2 -   Vietnam  -   alții...
			Liste
			Categorii Conferințe Subiecte
1 antisovietică. 2 antigermană, antisovietică și antipoloneză. 3 a durat întreg războiul, până în mai 1945. 4 anti-italiană și antigermană.								Portal